Fiecare anotimp are frumuseţea lui. Avea. Chiar dacă la matusalemica-mi vârstă de 17 ani nu pot să depăn amintiri "de pe vremea mea", acum nu mai e la fel...
De ce se pierde emoţia, pe care, copil mic fiind, o simţeam la apropierea iernii? Unde a dispărut aerul rece, înţepător? Unde s-au pierdut mirosul magic de brad şi căldura dulce răspândită de cozonacii încă lăsaţi la dospit? Ah, ce cozonaci! Îmi amintesc cum, mică fiind - şi mai mică decât acum - mă luptam să stau trează până pe la 2 noaptea, când brânzoaicele şi cozonacii erau gata, pentru a gusta şi eu din bunătăţi. "N-am nimic, nu mi-e somn!" - spuneam cu toată puterea de care mai eram în stare, deşi după ce luam câteva îmbucături adormeam buştean. Adormeam implinită, cu sufletul cald.
Ştiam că doamna învăţătoare şi "Teacher" urmau să ne spună, ca în fiecare an, să pictăm câte un peisaj de iarnă. Cât îmi plăcea! Îmi plăcea pentru că asta mă ajuta să mă înconjor de atmosfera Sărbătorilor. Şi îmi imaginam orice: copii jucându-se cu bulgări, cu sănii şi oameni de zăpadă şi având obrajii îmbujoraţi de frig, oameni dansând graţios pe patinoar, sau o seară linistită, caldă, Seara Sfântă, o cameră mare, în care ardea focul şemineului, bradul era împodobit, iar Moş Crăciun aşeza cadourile sub pom. Nu sunt foarte talentată la desen, dar îmi dădeam toată silinţa să pictez cât mai frumos.
Am ştiut mereu că nu există Moş Crăciun. Nici nu-mi amintesc să fi crezut vreodată că el e cel care aduce darurile. Părinţii mi-au spus asta de mică, deoarece se temeau că, dacă aş fi aflat mai târziu, aş fi suferit. Aşa nu m-a afectat deloc. Mi-a plăcut întotdeauna de Moş Crăciun, dar îl vedeam ca pe un personaj de poveste. Ştiam că alţi copii credeau încă, şi fusesem rugată de ai mei să nu le spun adevărul. Şi nici n-am făcut-o. Îmi amintesc că, uneori, când îi vedeam pe colegii mei de grădiniţă entuziasmaţi, aş fi vrut şi eu să cred ca există.
M-au fascinat întotdeauna globurile. Îmi plăcea să le cumpăr, îmi plăcea să împodobesc bradul. Nu ştiu de ce, dar câteodată luam câte unul şi îl strângeam în palme pană când îl simţeam cald...iar apoi se spărgea. Şi sufeream pentru el, deşi ştiam dinainte că urma să se spargă.
Nu-mi amintesc să fi fost vreodată la colindat, în afară de zilele când mergeam cu clasa să-i cântăm primarului, "vizite" organizate de conducerea şcolii, cred. Mi se părea că "mersul cu colindul" trebuia să se petreacă undeva la ţară, prin nămeţi si ger. Consideram că oraşul, blocurile nu erau demne de aşa ceva.
Vine iarna...din nou...tu ţi-ai dat seama?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu