"E nevoie de o pregătire specială pentru a înţelege şi savura Blues-ul?" a fost întrebat cândva AG Weinberger...Şi atunci de ce acest gen de muzică nu este atât de cunoscut şi de ascultat?
Cred că lipsa de popularitate, mai ales în România, derivă din lipsa de educaţie muzicală. E ca un cerc. O linie curbă închisă. Câţi oameni deţin informaţii autentice despre Blues? Câţi directori de programe muzicale de la TV şi radio au cunoştinţe în acest sens? Asta determină, bineînţeles lipsa de interes...
Puţini poate ştiu că Blues-ul are o vechime de peste un secol - cam 103 ani...-, că din Blues s-au desprins mai târziu Jazz-ul, Swing-ul, Rock'n'Roll-ul, Soul-ul sau Rhythm&Blues-ul. Se spune că tot din Blues s-au conturat atât Rock-ul cât şi Hip-Hop-ul.
De-a lungul timpului, au fost înfiinţate în toată lumea asociaţii şi cluburi de Blues, care speră să determine iubitorii de muzică să-şi deschidă sufletul şi să aplece puţin urechea şi către acest gen.
În România se încearcă BlueSylvania, la iniţiativa aceluiaşi AG Weinberger.
Pe mine Blues-ul m-a cucerit...Şi încă îl descopăr... Blues-ul e în adierea sărată a unui răsărit de soare pe plajă... e în aerul cochet al unui restaurant elegant de pe Champs-Elysees. Blues-ul e acordul de chitară al unui visător, blues-ul e mirosul nopţii într-un bar din Nashville. Mirosul de whisky. Whiskey. Nashville calling...?
Ţie de ce (nu)-ţi place Blues-ul?
